Moto: ”Axiome: le synthetisme est la grande loi de l’ontologie”
În ultimele decenii, filozofia a fost asediată de studiile multiculturale, artele şi literatura de noile provocări teoretice iar ştiinţa şi tehnologia de experimentele artistice de avangardă. Tot mai mulţi gînditori actuali par a fi convinşi că arta a devenit inseparabilă de un cîmp non-artistic, de tehnologie şi informaţie. Se produce un fenomen de hibridare care tinde să se constituie într-o mutaţie culturală, o nouă paradigmă trans-estetică: studiile post-literare/post-literatura.
Post-literatura este un concept care ar putea să descrie tensiunile şi metamorfozele din cîmpul creaţiei contemporane, încercările de coabitare şi chiar de fuzionare între domenii care şi-au alcătuit profiluri autonome în decursul timpului: filozofia, arta şi ştiinţa/tehnologia. Aceste tendinţe devin tot mai numeroase şi pregnante în era realităţii virtuale, fiind precedate de anumite texte inclasabile ale unor autori precum Deleuze, Barth, Beckett, Derrida, Pynchon, Barthes, Zukovsky şi în special de scriitorul american Madison Morrison.
Madison Morrison, cel care contribuie din plin la apariţia şi impunerea acestui fenomen, este un incredibil personaj conceptual fascinat de noua /vechea paradigmă, veche fiindcă aceasta a fost pentru prima dată experimentată de o personalitate dominantă a Renaşterii italiene, Leonardo da Vinci. Cel mai fabulos show de post-literatură ar fi să strîngem împreună, într-o coexistenţă liberă şi necontrolată, toate operele artistice, literare, filozofice şi ştiinţifice/tehnologice ale lui Leonardo da Vinci şi să le punem în relaţii conforme cu practicile contemporane. MM ne reaminteşte că frontierele dintre mediile artistice şi non-artistice nu mai sînt valabile. În special proza sa e inseparabilă de tehnologie şi informaţie(lap-topul este o unealtă cotidiană, website-ul său o nouă frontieră pentru proliferarea operei). În substanţa intimă a scrisului său sînt interconectate filozofia şi psihologia, ştiinţa şi tehnologia, chiar politica. În noua paradigmă Leonardo imaginea, figura şi conceptul şi-au asumat un statut post-literar.
Termenul de post-literatură a fost lansat fără nici un ecou în cultura română de Şerban Foarţă în 1991, dar într-un alt context şi cu conotaţii diferite; contează mai puţin denumirea unui nou concept, importantă este viziunea cu care îl umpli, un veritabil suflet al numelui. În lipsa unei armături teoretice, noua paradigmă începuse să se impună oricum prin realizări independente unele de altele din întreaga lume, pe fondul unor discuţii tot mai aprinse despre criza literaturii, excelent sintetizate într-un volum semnat de Adrian Marino, din care preluăm un scurt fragment semnificativ pentru abordarea de faţă: ”Abandonarea literaturii literale devine, în tot mai multe cercuri critico-teoretice, orientarea dominantă. Întreaga tradiţie a literaturii este subminată şi contestată. Criza ideii de literatură atinge, în felul acesta, un moment esenţial, nu încă bine scos în evidenţă”(”Biografia ideii de literatură”, vol 6, 2000).
Atît omul de ştiinţă cît şi filozoful sau artistul sînt preocupaţi să ştie cît mai multe lucruri despre univers(devenit în primul rînd un ”univers de comunicare”, Ernst H. Hutten), de aceea în căutările lor există numeroase locuri de intersecţie. Uneori literatura a anticipat evenimente ştiinţifice semnificative. Logicile polivalente deschid orizonturi noi, de interes pentru creaţia literară şi artistică. Apar frecvent ”organizaţii cinetice”, echipe de proiect temporare, care pun în practică operele interdisciplinare. Industriile producătoare de obiecte sînt devansate în societăţile postindustriale de industriile de comunicare sau creatoare de experienţe psihologice inedite, fapt remarcat de numeroşi autori.
Gilles Deleuze, mai ales în opera sa tîrzie, atras se pare de disoluţia eului, pragmatismul lingvistic şi de ”maşinile dorinţei”(”les machines desirantes”) concepute de prietenul său, Felix Guattari, pe care l-a cunoscut în 1969, a încercat să întemeieze o ontologie a multiplicităţii şi o metafizică a evenimentului, ambele putînd fi considerate şi faţete ale post-literaturii. Cuvintele lor cheie erau imagine, figură, concept(importante şi pentru post-literatură); totul se petrecea într-o perioadă în care se discuta tot mai fervent despre mutarea accentului de pe gnoseologie(în arta modernă) pe ontologie(în arta post-modernă). Din cartea pe care cei doi mari prieteni au semnat-o împreună, ‚”Qu’est-ce que la philosophie?”, aflăm: ”Pe scurt, haosul are trei fiice, în funcţie de planul pe care îl întretaie: sînt Haoidele-arta, ştiinţa şi filozofia-ca forme de gîndire sau de creaţie. Se numesc Haoide realităţile produse în planurile care întretaie haosul.” Putem aşadar considera post-literatura tocmai reunirea celor trei Haoide, deşi cei doi autori atrag atenţia asupra faptului că cele trei planuri şi componentele lor par a fi ireductibile(planul de imanenţă al filozofiei, planul de compoziţie al artei şi planul de referinţă sau de funcţii şi observatori parţiali al ştiinţei). Ei cred că ”cele trei forme de gîndire se intersectează, se împletesc, dar fără sinteză sau identificare.” Peste cîteva paragrafe, Deleuze&Guattari se referă totuşi şi la posibilele interferenţe dintre acestea: ”Un prim tip de interferenţă apare atunci cînd un filozof încearcă să creeze conceptul unei senzaţii sau al unei funcţii(de exemplu conceptul propriu spaţiului riemannian sau numărului iraţional...)sau atunci cînd un om de ştiinţă încearcă să creeze funcţii de senzaţii, precum Fechner sau teoriile culorii sau în cazul matematicii, în măsura în care ea ar actualiza concepte virtuale; sau cînd un artist creează pure senzaţii de concepte sau de funcţii, după cum putem vedea în cazul varietăţilor de artă abstractă sau în cazul lui Klee. În toate aceste cazuri regula este că disciplina interferentă trebuie să-şi folosească propriile sale mijloace.”
Ei merg mai departe în această prefigurare a unei noi paradigme, susţinînd că există trei tipuri de interferenţe: extrinseci, intrinseci şi nelocalizate. Interferenţele extrinseci se produc atunci cînd orice disciplină rămîne prinsă în propriul său plan şi utilizează propriile sale elemente(este şi cazul unor texte semnate Deleuze sau Deleuze&Guattari). Interferenţele intrinseci se realizează în momentul în care conceptele şi personajele conceptuale ”par să iasă din planul de imanenţă care le-ar corespunde, pentru a se strecura într-un alt plan printre funcţii şi observatori parţiali sau printre senzaţii şi figuri estetice.” Interferenţele nelocalizate sînt cele care fac să comunice genurile prin ceea ce le dezleagă de ele însele, planurile lor raportîndu-se la un haos comun în care creierul plonjează.
Dacă acceptăm noul concept de post-literatură(în lipsa unui termen mai inspirat), reunirea celor trei Haoide ar putea să se întîmple într-un loc pe care l-am putea numi nod de asamblare(un text, un film, o instalaţie, o sală de spectacole sau de expoziţii, un colţ din natură, un site pe Internet, etc). Într-un asemenea nod de asamblare semnele coprezente ale unor evenimente, senzaţii şi stări de lucruri pot fi lăsate să comunice spontan şi să coexiste în libertate, fără a fi dirijate-o comuniune între cele trei Haoide. La rîndul său, nodul de asamblare poate fi închis(cele trei Haoide comunică doar între ele) sau deschis(cele trei Haoide comunică atît între ele cît şi cu universul).
Un exemplu de post-literatură din galaxia virtuală poate fi lămuritor. Leila Rae a devenit Master of Arts in English, în 1997, cu un proiect de revistă virtuală pe care l-a gîndit pornind de la un concept deleuzian-rizom. Pentru Deleuze&Guattari un rizom ”nu are început şi nici sfîrşit, fiind mereu la mijloc, între lucruri, o fiinţă , un intermezzo.” Cunoscînd toate aceste lucruri, Leila Rae reuneşte pe acelaşi site(nodul de asamblare) imaginile unor opere de artă, eseuri filozofice, texte literare şi ştiinţifice. Ea lansează şi un concept, ”versioning”, care înseamnă ”abilitatea de a crea şi a utiliza diferite versiuni ale aceluiaşi document” şi recomandă să începem ”lectura” revistei rizomatice de oriunde(”start anywhere”). Pe ecran apar numeroase link-uri în spatele cărora găsim, într-o ordine aleatorie, mugurii spectrali ai rizomului: imagini ale unor opere de artă şi supermodele, fotografii, scurte povestiri, texte autobiografice, cărţi poştale, ştiri de presă, poveşti pentru copii , citate din autorii preferaţi ai realizatoarei acestui ”event” post-literar-Deleuze, Derrida, Barthes, Iser, apeluri ecologice, etc şi bineînţeles, un necesar feed –back pentru ”cititori”. Steven Totosy de Zepetnek preferă de asemenea abordările sistemice şi empirice cu accentul pus pe metodologie. Unul dintre conceptele sale preferate, ”în-între”(”in-between”) poate fi preluat şi de teoreticienii post-literaturii. Componentele ei diferite se află de fapt într-o poziţie ”în-între”, fiinţînd fiecare ”în” genul din care a provenit, dar în acelaşi timp şi ”între”genuri, datorită unui proces de deteritorializare care le permite interferenţele şi coabitarea. Deleuze&Guattari erau convinşi în ”Qu’est-ce que la philosophie?”că empirismul este un mare creator de concepte, deoarece nu cunoaşte decît evenimente şi alterităţi.
Despre ”fraternizarea ilicită dintre sfere ce ar trebui să fie distincte”a scris şi Steven Connor iar Scott Lash avansa şi mai mult din punct de vedere teoretic pe acest drum post-literar, atunci cînd se referea la ”de-diferenţierea sferelor distincte ale artei şi explorarea deliberată a ceea ce există-atît de şocant după opinia lui Fried-în spaţiul dintre diferitele forme de artă, mai curînd decît în interiorul sigur al acestora.” Stephen Pfohl anticipează de asemenea noua paradigmă atunci cînd aminteşte de ”domeniile forţat delimitate ale filozofiei, literaturii, lingvisticii, istoriei, economiei, studiului feminist, psihanalizei, artelor iconice sau interpretative sau chiar fizicii teoretice.”
Howard Fox consideră că postmodernismul admite o imensitate de puncte de acces, o infinitate de reacţii interpretative. După cum s-a constatat din exemplul de mai sus, acest lucru e valabil mai ales pentru post-literatură. Din cele expuse pînă acum, probabil a devenit evidentă deosebirea dintre postmodernism şi post-literatură. Postmodernismul nu reprezintă o nouă paradigmă estetică, ci este o radicalizare a modernismului, cum cred numeroşi teoreticieni, sau un dialog critic cu stilurile din trecut ale aceluiaşi gen de artă. El nu este preocupat în mod programatic de dialogul interdisciplinar, de concepţiile unificatoare şi integratoare(poate adesea utopice) ale acestor sfere diferite ale cunoaşterii şi artelor. De cele mai multe ori postmodernismul, care face parte tot din vechea cultură a resentimentului, cum ar spune Nietzsche, este o veritabilă fundătură estetică. În literatura română acest lucru se poate observa uşor examinînd experienţa lui Mircea Cărtărescu din ”Levantul”, un model netransmisibil. Reluarea parodică şi sincronă a diverselor stiluri din trecutul unei literaturi ar deveni o îndeletnicire derizorie şi ridicolă, dacă acest lucru l-ar face mulţi autori sau chiar unul, în caz că ar continua la nesfîrşit.
Post-literatura este un concept care plutea în aer într-o perioadă de complexificare a esteticului. Nu este totuna cu postmodernismul, ci reprezintă o faţă complexă şi actuală a literaturii de după literatură, obligată să treacă de la retorica lingvistică la retorica imaginii şi a creaţiei interdisciplinare. Postmodernismul literar este fascinat în continuare de discursiv, la fel ca modernismul. Post-literatura este o cultură a contingenţelor multiple, în principal nediscursivă şi tragică.
Ne putem întreba dacă încercarea de apropiere a celor trei Haoide ar putea sluji la depăşirea culturii resentimentului. Poate că da, prin rolul crescut al hazardului, un catalizator al plasticităţii şi metamorfozelor, înlocuirea confruntării dintre disciplinele interferente cu dialogul şi coabitarea dintre ele, corporalizarea gîndirii, diminuarea forţelor reactive prin obsesia sintezei, deplasarea de la text la context, etc. Nu în ultimul rînd, importanţa sporită acordată conceptului în ultima paradigmă culturală ar putea contribui la apariţia unor ”personaje conceptuale” care vor impune noua paradigmă.
Nu mai avem de ales între teorie(aşa cum face metafizicianul) sau literatură(precum ironistul), ci le deteritorializăm pe ambele pentru a le reconstrui(transconstrui) într-un nod de asamblare sau pe teritoriul uneia dintre ele. Dacă s-a putut afirma că pînă acum am avut doar două canoane, canonul Platon-Kant(metafizicieni) şi canonul ironist(ironişti), de acum încolo s-ar putea vorbi despre un al treilea canon, cel post-literar sau canonul Leonardo(ironişti metafizicieni). Richard Rorty a remarcat de altfel că filozoful german Martin Heidegger a fost obsedat de modul în care ”să combine ironia cu teoretizarea.”Geoffrey Hartman şi J. Hillis Miller pledează pentru interşanjabilitatea dintre literatură şi critică, iar Gina Puică are o viziune şi mai radicală în ”Forţa conceptului”: ”E suficient să asculţi cu atenţie astăzi atmosfera generală, , pentru a te convinge că la ora actuală în lume mişcarea de idei asupra artei tinde să întreacă, dacă nu să înlocuiască de-a binele în unele cazuri, arta.”Un valoros scriitor român stabilit în SUA, Andrei Codrescu, pare a se simţi excelent în această atmosferă post-literară, din moment ce spune într-un interviu: ”Religia mea este Creolizarea, Hibridarea, Varietatea, Imigrarea, Spargerea Genurilor, Braconajul, Încălcarea Frontierelor, Schimbările de Identitate, Generarea de Măşti şi Sincretismul.”Pledoaria sa personală ar putea fi considerată în acelaşi timp o bună definiţie a post-literaturii.
În acest context, impactul gîndirii lui Deleuze asupra evoluţiei unui nou canon cultural este de netăgăduit; uneori poţi avea senzaţia că a face post-literatură înseamnă a deveni un personaj conceptual deleuzian...
Pot fi detectate multiple asemănări între tendinţele noi din domeniul studiilor comparative, aşa cum se practică chiar în Europa Centrală şi metoda lui Deleuze de a scrie ”post-filozofie”(termen lansat de Richard Rorty, care poate fi identificat parţial cu cel de post-literatură). Filozoful francez este un ”contemporan al viitorului”care transcende atît literatura comparată(în studiile sale despre Proust, Kafka, Melville, Carroll, Lawrence, Beckett, ş.a.) cît şi filozofia printr-o scriitură personală în care găsim conexiuni frapante între diferitele discipline ale cunoaşterii şi artelor. Metoda lui Deleuze şi trendurile în curs din cadrul studiilor comparative se bazează, după opinia mea, pe aceeaşi strategie: căutarea de singularităţi în diverse domenii ale gîndirii şi artei, urmată de găsirea unor legături intime între ele şi impunerea unor noi viziuni şi concepte. Consider că un astfel de nou empirism, dar cu accentul pus pe holism şi pe efortul cretiv mai degrabă decît pe cel interpretativ, deschide calea de la literatura comparată şi studiile culturale comparative către studiile post-literare/post-literatură.
Un cunoscut eseist american de origine română, Marcel Corniş-Pope, relatează într-o carte apărută în 2001 despre curentul ”avant-pop”(”Narrative Innovation and Cultural Rewriting in the Cold War Era and After”), un fel de post-literatură americană, un hibrid între avangardă şi pop-culture, text scriptic şi text electronic. Autorul încearcă de asemenea să aplice la doi scriitori contemporani, Robert Coover şi Thomas Pynchon, conceptul de ”polisistem”(asemănător cu noţiunea de structură rizomatică, dar o structură care interferează şi suplimentează structuri apropiate). Extrem de interesante sînt şi experimentele sale cu studenţii, legate de tehnologiile hipertextuale, care le oferă acestora posibilitatea ”de a se deplasa de la o primă lectură liniară la o explorare multisecvenţială a textului.”
Literatura, în care creativitatea e guvernată de reguli, e înlocuită treptat de post-literatura schimbătoare de reguli(”ruling changing creativity”-Noam Chomsky). Întreguri fragmentare. Devianţe radicale. Compoziţii friabile.
În post-literatură propoziţia nu mai este o ”imagine a realităţii”(L. Wittgenstein), ci însăşi realitatea(desigur, cel mai adesea virtuală). Un limbaj-vitraliu, care nu reflectă realitatea, ci îşi impune propria realitate estetică. Are loc o deplasare rapidă de la text(care începe să joace un rol secundar) la imagine, de la limbajul discursiv la cel nediscursiv. Post-literatura tinde către un limbaj apropiat de cel interior, care este un colaj de imagini, de limbaj discursiv şi nediscursiv. Toţi aceşti vectori sînt în consonanţă cu principiile non-separabilităţii şi plenitudinii(”wholeness”-David Bohm) din ştiinţele complexităţii. David Bohm este convins că limbajul clasic e impregnat de principiul fărîmiţării; deşi realitatea este continuă, curgătoare, gîndirea de azi este încă discontinuă şi fragmentară. Tot el recomandă oamenilor de ştiinţă ca analiza în părţi să fie înlocuită printr-o descriere etajată a interdependenţelor. În post-literatură cunoaşterea lumii(proprie modernismului) e înlocuită de cunoaşterea interacţiunilor dintre lumi şi a modului de a fi al acestor realităţi de contact. Post-literatura este un canon ironist al contingenţelor multiple, care tinde spre unificarea culturii centrate pe poetică, pe arta ce dezvoltă sensibilitatea morală, cu cea bazată pe filozofie şi ştiinţă/tehnologie.
În triada artist-obiect artistic-public, atenţia se focalizează pe experienţa specială a publicului în prezenţa proiectului artistic. În loc de arta sau de literatura care imită realul, în post-literatură experimentăm uneori ”realul care imită arta”(Brett Yviet). Există o mare forţă de imaginaţie a realului şi noi nu trebuie decît să învăţăm să ne fixăm centurile de siguranţă în vîrtejul său.
Cîmpul estetic-matrice al post-literaturii se naşte din atmosfera epocii actuale, considerată de Virgil Nemoianu postmodernă, postcolonialistă, postindustrială şi postcreştină. O societate în care ”comunitatea a fost înlocuită de comunicare”, fabricarea informaţiilor pure depăşeşte în importanţă pe cea a materialelor brute, vizualul televizat şi prezenţa virtuală pun în umbră textul tipărit, se modifică relaţiile dintre oameni şi chiar natura umană, cresc tensiunile dintre globalism şi multiculturalism, se produce un proces vizibil de relativizare a valorilor, un ”joc parodic cu istoria” şi, în sfîrşit, în privinţa religiozităţii contează mai mult partea spirituală, mistică, decît cea teologică /dogmatică(Virgil Nemoianu, ”Notes sur l’etat de postmodernite”, 1995).
Literatura e dominată de textualismul scriptural, iar post-literatura de textualismul mediatic sau virtual. Cel de-al doilea propune ”o deplasare a accentului narativ spre mijloacele şi procedeele artei cibernetice: imagerie virtuală, simulări tridimensionale, , jocuri interactive, etc”(Ion Manolescu, ”La prose postmoderniste et le textualisme mediatique”, 1995). Aşa cum bine mai remarcă Ion Manolescu în acelaşi studiu, în cazul textualismului virtual nu se mai poate vorbi de cititor, ci de un lector-spectator, iar ”fascinaţia pe care textualismul mediatic o exercită asupra lectorului-spectator rezultă din anularea frontierelor între dorinţă şi realitate: dictatura imaginii aboleşte orice convenţie scripturală, transformînd lectura într-un act de hipnoză şi de seducţie vizuală; între semnul grafic şi imaginea sa acustică se creează o falie în care, ghidaţi de principiul freudian al plăcerii, pătrundem din ce în ce mai profund.”
Unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai realităţii virtuale, Michael Heim, autor al unor cărţi extraordinare precum ”The Methaphysics of Virtual Reality”şi ”Virtual Realism”, ambele publicate de Oxford University Press, avertizează chiar despre impactul ”limbajului maşinii”asupra fiinţei umane şi literaturii: ”Dar adevărul e că limbajul maşinii ia limbajul în stăpînire, şi în felul acesta lucrează asupra esenţei fiinţei umane(...). Literatura se modifică, de asemenea, în momentul în care cuvîntul scris devine text electronic. Pe computere, literatura prezintă un sistem de referinţe nelimitat pentru toate creaţiile simbolice.” Potrivit filozofului american, hipertextul, intertextualitatea, infomania favorizează stilul non-linear şi asociativ, saltul, intuiţia, sinteza, dar erodează capacitatea noastră de înţelegere a sensurilor.
Un cunoscut profesor universitar şi scriitor american, Jascha Kessler, susţine că după ce a predat timp de 50 de ani literatura modernă şi creative writing, a observat că tinerii din noile generaţii sînt ”în mod evident mai puţin inteligenţi, mai puţin informaţi şi mai slab pregătiţi pentru a înţelege limbajul decît cei dinainte. Dar şi contrariul este probabil adevărat: ei sînt mai deştepţi, mai experimentaţi, şi mult mai bine informaţi despre natura lumii şi a variatelor experienţe umane decît cei de dinaintea lor”(”Between Alpha and Omega”, 2002). Prin urmare Kessler atrage atenţia în acelaşi material că experienţa estetică în ce priveşte obiectele create de om pentru a fi contemplate a fost de asemenea alterată, fapt care afectează receptarea poeziei şi a celorlalte arte în formele lor tradiţionale.
Multe proiecte artistice recente trecute în revistă de Michael Heim în cartea ”Virtual Realism” pot fi încadrate în conceptul de post-literatură. Extrem de interesant este grupul OSMOSE din Montreal, coordonat de Char Davies şi susţinut de SoftImage(Microsoft). Din echipă mai fac parte graficianul Georges Mauro, specialistul în soft-realitate virtuală John Harrison, muzicianul Rick Bidlack şi experta în design şi procesare a sunetului, Dorota Blaszczak. ”OSMOSE este un spaţiu virtual de imersie care explorează conexiunile dintre Natura exterioară şi Sinele interior. Opera pune în valoare potenţialul spaţiului virtual de imersie ca mediu pentru expresia vizuală/aurală şi experienţa kinestetică a ideilor filozofice. În biologie, osmoza este un proces care implică trecerea de pe o parte pe cealaltă a membranei. Osmoza ca metaforă înseamnă transcenderea diferenţelor prin absorbţie mutuală, disoluţia graniţelor dintre interior şi exterior, comuniunea sinelui cu lumea, dorul de Celălalt”, susţin membrii grupului. Cîteva texte literare sau non-literare, peisaje virtuale şi o muzică stranie se întrepătrund în aşa fel încît lectorul-spectator ”devine resensibilizat faţă de propria fiinţă.”Meditaţie filozofică, artă/literatură şi ştiinţă/tehnologie, iată toate componentele post-literaturii prezente în manifestările echipei interdisciplinare OSMOSE.
Fenomenul capătă amploare pe zi ce trece şi se poate susţine deja că nu mai este vorba de indivizi izolaţi interesaţi de vis, de virtual, ci o întreagă lume se deplasează în miezul visului, al realităţii virtuale. Există însă întotdeauna şi riscul realizării unui ”mixtum compositum”(amestec artificial şi nereuşit), de aceea contestările vor fi tot mai vehemente. Monica Spiridon considera de pildă că în felul acesta ”ia naştere un trafic de concepte şi metode cu două sensuri de circulaţie-pe cît de riscant pe atît de bizar.”(”Postmodernismul: o bătălie cu povestiri”, 2002). Despre noua paradigmă, pe care nu o numeşte post-literatură şi nu o delimitează de postmodernism, la fel ca toţi autorii citaţi anterior, crede cu toată convingerea că ”în numele pluralismului, ea ar avea ca rezultat supersimplificarea literaturii, ca şi a teoriei, a artelor, ca şi a ştiinţelor, ţintuindu-le pe toate acestea într-un tipar monolitic, exclusivist şi nerentabil cultural.”
Indiferent de existenţa unor opinii pro sau contra, grupurile de genul OSMOSE vor prolifera în viitor şi vor constitui o alternativă care nu poate fi trecută sub tăcere la disciplinele tradiţionale literar-artistice(care în mod evident nu vor dispărea, dar vor avea o audienţă tot mai redusă pe măsură ce limbajul mediatic îşi va impune supremaţia).
Orice nou canon cultural are o relaţie particulară cu timpul; de altfel pentru Henri Bergson timpul este sinonim cu creaţia. În teoriile morfologice recente timpul purtător de diferenţe, ramificat, diferit cadenţat, devine însăşi substanţa lucrurilor. Din această perspectivă ne putem întreba dacă nu cumva chiar generarea formelor naturale este o confruntare tainică între diferite forme de timp. Relaţiile dintre spirit şi timp, dintre energie şi timp rămîn încă neelucidate. Probabil în orice reuşită estetică timpul fuzionează cu spiritul, iar în caz contrar nu se mai poate vorbi de dulcea durată bergsoniană, ci de un timp-zombi şi de o artă spectrală.
”Dacă modernitatea a spaţializat timpul, atunci postmodernitatea retemporalizează spaţiul; soliditatea spaţiului şi a locului în spaţiu se supune mobilităţii descentrate a informaţiei şi plasamentului”, observa David Harvey în ”The Condition of Postmodernity”, 1989. Post-literatura este o literatură-artă rizomatică aparţinînd postmodernităţii-o epocă a ”timpului intensiv al telecomunicaţiilor”(idem). Despre o ”accelerare a timpului” relatează şi Michael Heim în ”Methaphysics of Virtual Reality”, dar şi despre o încercare de a atinge simultaneitatea temporală proprie acelei VISIO DEI despre care amintea Leibniz. Probabil simultaneitatea temporală este şi idealul unor grupări post-literare precum OSMOSE. TIMPUL INTERIOR al post-literaturii pare să fie apropiat de acea viziune a timpului exprimată de cel mai copleşitor scriitor post-literar al vremurilor noastre, Madison Morrison: ” (...) timpul merge înainte şi înapoi simultan. Cu alte cuvinte, noi trăim atît în viitor cît şi în trecut, ca şi în prezent” (”The Sentence Commuted”, 2005).
În eseul ”The Tragedy of Central Europe” (NYRB, 1984), Milan Kundera considera că în Europa Centrală popoarele sînt definite în primul rînd de cultură şi destin, nu de geografie. Dacă îi ducem mai departe ideea, putem susţine că Europa Centrală este o civilizaţie a noimelor temporale, marcată de impalpabil, imaterial, instabilitate, interiorizare şi metafizică. Timpul înseamnă succesiune.
Poate că Europa Occidentală şi SUA reprezintă o civilizaţie a noimelor spaţiale, cu accentul pus pe plenitudine, materie, echilibru, exteriorizare, pragmatism. Spaţiul se caracterizează prin simultaneitate.
S-ar putea afirma aşadar că occidentalii au geniul spaţiului (”realitatea virtuală”, un spaţiu îngheţat, lipsit de dimensiunea temporală a apărut în SUA) iar central-europenii pe cel al timpului, deşi de multe ori astfel de verdicte pot fi simplificatoare sau nerelevante. Sinteza, ”marea lege a ontologiei”(Flaubert, 1855), poate transforma o succesiune în simultaneitate şi probabil a sosit timpul unei comuniuni între Orient şi Occident, la care pot contribui şi experimentele de post-literatură.
(din viitoarea carte ''Marele Joc'')